Atunci când își desface picioarele…

Atunci când își desface picioarele…femeia poate deschide aproape orice lacăt.

Puterea nu poate împăca…

Puterea nu poate împăca niciodată pe toată lumea, dragostea și respectul, da.

Oamenii frumoși și buni…

Oamenii frumoși și buni se înconjoară numai cu oameni asemeni lor.

,, – Românii sunt un popor idiot de tolerant!”

Un istoric sârb spunea cândva despre noi că :
,,- Românii sunt un popor idiot de tolerant!”
Mare dreptate avea și încă mai are.
Caragiale e veșnic în actualitate, Moromete e pretutindeni, Dinu Păturică și Tănase Scatiu au devenit modele pt.proaspăta pătură politică.

Alegerile vor veni din nou și mulți se vor întreba tâmp :
– Noi cu cine votăm?!?

Pregătiți-vă de vot, pregătiți-vă să trăiți și mai PROST decât Binele pe care ni-l prezisese Băsescu…..
Hoții miros din belșiug a parfum fin, se îmbracă în costume scumpe și ne privesc învingători și sfidători de sus, cu zâmbete largi și false.
Trăiască România Liberă!

Nu la ziar mă refer…dragii mei iubiți concetățeni, ci la micuța Românie Mare de acum 100 de ani, proaspăt devenită colonie 🙁

Boxul…

Boxul nu este doar un simplu sport de luptă, voință și dârzenie, ci și o artă nobilă, ce necesită multă inteligență, inventivitate, onoare, reacție rapidă și precisă în luarea tuturor deciziilor.
Boxul, la cel mai înalt nivel, nu poate fi practicat decât de către niște atleți desăvârșiți, boxul înseamnă onoare.
Boxul este o scrimă pugilistică, ce te învață cum să îți înfrângi plin de curaj, teama și cum să poți merge înainte cu mândrie, până la ultima ta picătură de energie, până în ultima secundă.
Frumusețea boxului începe cu grația și abilitatea de ați lovi adversarul, cu lejeritatea de a te putea eschiva elegant…și se termină numai atunci când fără să vrei, începi să primești prea mulți pumni în cap.
Un mare luptător, este cel care știe cum să primească și cum să se ferească de lovituri, nu doar să lovească.

Viața e urâtă…

Viața e urâtă dar trebuie trăită frumos.

Poveste adevărată. Continuarea…

Cu toate că nu era de neînvins pe brațe, Horațiu combina foarte bine brațele (din karate și wu shu) cu tehnicile de picioare, iar asta îl făcea invincibil.
Așa cum nu am văzut oameni (mă refer la boxeori), mai puternici pe brațe, mai rezistenți la lovituri și mai explozivi decât Fane Dediu, garda de corp lui Gigi Becali, la fel nu am văzut nici oameni mai tehnici pe loviturile de picioare, ca acest Horațiu, cu care ulterior am devenit prieten. Cu toate că nu avea decât 70 kg, până la 100…nu avea adversar.
Și eu am avut vărful meu de formă (cine mă cunoaște de mult știe că nu mă laud, nu mint și nu exagerez cu nimic), dar niciodată nu m-am putut ridică la valoarea lui Hora. Un tip senzațional de elegant și inteligent în luptă dar în acelaș timp, viclean ca o vulpe bătrână.
De-a rândul vieții am avut foarte multe accidentări și…cu toată voința, nu mi-am mai putut reveni niciodată la forma mea maximă. Uneori mă gândesc că poate și stresul grijilor cotidiene m-a dat foarte mult înapoi 🙁
În altă ordine de idei, odată cu vârsta (lucru firesc de altfel), am ajuns să nu mai pot face multe lucruri, cândva lejere mie. Sfoara, șpagatul, lotusul și fluturașul, au rămas doar niște lucruri uitate în coșul cu amintiri al tinereții mele. Mai mult decât atât, mi-am pierdut și reflexele și viteza și explozia și rezistența de altă dată…așa că m-am consolat (deși încă nu mă pot împăca cu gândul că nu mai pot).
Nici măcar la fotbal nu mai merge ca în tinerețe, când puteam apăra excelent și puteam juca lejer pe orice post. Loveam mingea din orice poziție, la fel de bine cu ambele picioare, alergam foarte mult și driblam rapid în viteză.

Da’ până la urmă, nimic nu mai e că înainte. Timpul a trecut și viața mi-a mai scos în cale un alt fenomen al Artelor Marțiale chinezești, care mi-a rămas adânc întipărit în memorie…

Unicul și senzaționalul Gombos Attila de la Târgu Mureș.

Poveste adevărată…

Se întâmpla prin „89, cu un an înainte de Revoluție….
Pe vremea aia făceam karate.
Aveam un prieten cu vre-o doi ani mai mult ca mine care făcuse și el și care era fascinat de mine.
Adevărul e că eram obsedat de antrenamente. Făceam în jur de 5 ore zilnic. 3 dimineata și 2 seara.
Mobilitate, tehnică și forță calistenică (cu greutatea corpului : flotări, tracțiuni, abdomene, genoflexiuni etc.)
Era și normal să fiu rapid, mobil și exploziv, pt.că repetam foarte mult.
Într-o zi, prietenul meu mai mare care lucra ca electrician nu știu pe unde, a venit la mine și mi-a spus foarte șocat că a fost acasă la un coleg de al lui de servici, care era mai mare ca el…și că a făcut un antrenament cu băiatul acestuia.
Era mut de uimire, mi-a zis să nu mă supăr, dar eu sunt pistol cu apă pe lângă ăla.
Bine’nțeles, nu mi-a căzut deloc bine, mai ales că mi-a spus că făcea Wu Shu, nu karate.
La acea vreme, din cauza siropoaselor filme cu artele marțiale chinezești, nu pot spune că aveam o părere foarte bună despre ele. Poate că și din cauza ,,umflaturilor” din scenele de luptă, adevărate SF-uri pt.copii retardați, cu tot felul de artificii trase de păr.
Foarte mândru și încrezător, l-am rugat să îmi facă o întâlnire cu el, pt.un șparing.
După vre-o săptămână mi-a spus că a aranjat întâlnirea.
Așa că în ziua programănii, am mers împreună cu prietenul meu, acasă la colegului lui mai mare pt.a mă lupta cu fiul acestuia.
Țin minte că stătea pe undeva prin Ozana, pe partea dreaptă, după Sălăjean.
Ajuns acolo, am făcut cunoștință cu cel pt.care străbătusem tot Bucureștiul de la un capăt la celălalt. Plecasem tocmai din Ghencea pt.a lupta cu respectivul.
Când l-am văzut, am zis că tovarășu’ meu a făcut mișto de mine.
Remy, așa s-a recomandat, era un blonduț cu ochi albaștri țin minte, înăltuț, puțin cam pricăjit, cu umerii ușor aduși în față. Un băiat foarte respectuos, pot spune chiar umil.
Ne-a rugat să îl așteptăm câteva clipe ca să ia cheia de la apartamentul unde avea el sala. Nu știu care era combinația cu acel apartament, dar din spusele lui, ăla era locul unde se antrena, împreună cu câțiva prieteni te-ai lui.
Ajuns acolo ne-am ,,încălzit” puțin și ne-am apucat de luptă.
A fost una dintre cele mai rușinoase experiențe din viața mea.
Nici nu mișcam bine brațul și eram lovit aproape instantaneu, nici nu încercam bine să mișc piciorul și eram la fel de rapid taxat 🙁
Nu a durat mult și după câteva încercări, am ajuns să îmi fie frică să mai schițez vreun gest.
Cum mișcam, eram lovit rapid, fără a putea avea reacție.
Un lucru era cert : tipul îmi era net superior la toate capitolele.
M-am oprit umilit, abandonând lupta.
Am mai rămas puțin pe acolo, timp în care Remy (care încă nu se încălzise) a început să o facă. Am rămas prost. Avea o mobilitate ieșită din comun, ca de yoghin.
Am plecat șocat acasă, alături de prietenul meu, amărât și supărat, gândindu-mă la acea umilință trăită.
Judecând puțin la rece, am revenit la gânduri mai bune.
În adolescență, am avut câțiva prieteni care făceau box, de la care am învățat să dau drumul la brațe.
Cu timpul, îmi făcusem și ochi și viteză și explozie.

Picioarele le aveam din karate, brațele din box…dar ăsta….m-a rupt, nu m-a spart.
Foarte bun, foarte talentat.
După ani și ani, am auzit că s-a lăsat de mult de Wu Shu.
Nu știu de ce, oricum…păcat că nu s-a mai ținut, ar fi putut ajunge foarte mare, cel puțin în țară. Prin „93 -” 94, i-am întâlnit pe Horațiu Bâleanu și pe Zmărăndescu, care pe atunci, încă nu era deloc cunoscut. După o luptă cu Horațiu (amintindu-mi și de rușinea cu Remy), m-am hotărât să las shotokan-ul și să mă apuc rapid de Sanda – Wu Shu. La scurt timp am devenit vicecampion național.

Să nu te lași…

Să nu te lași păcălit niciodată de zâmbetul hienei sau de lacrimile crocodilului.

Binele făcut de cei răi…

Binele făcut de cei răi, este egal cu răul făcut neintenționat de către cei buni.