Prima mea mașină…

Prima mea mașină a fost o Dacia 1300, din “78.
Era atât de simplă încât ți-o putea repara oricine avea câteva noțiuni minime de mecanică.
Țin minte că mi se înfunda mai tot timpul jiglerul și trebuia să bag liță pe el și să îl suflu.
Mare inginerie 🙂
Cele mai dese probleme, pe timp de ploaie erau :
1. Delco-ul, de fapt…capacul la delco (care ori se crăpa, ori făcea condens),
2. Pastila 🙁
Îmi montasem patru boxe Pioner puternice pe ea (pe uși și pe polița din spate) și datorită faptului că tabla era subțire, rezonanța era foarte mare.
Casetofonul Panasonic și boxele erau mândria, luxul și farmecul bătrânei mele mașini.
Pe unde treceam, lumea întorcea capul ca după un Ferrari…nu pt.că era frumoasă, ci pt.că mergeam cu muzica la maxim, exagerat de tare. Eram asemeni unui negru din Brox, iar lumea mă urmărea curioasă, așteptând cu nerăbdare momentul, în care credeau ei că îmi v-a sării luneta în sus din chedere 🙂
Fiindcă nu avea aer condiționat, vara era un calvar, dar mergeam în permanență cu toate geamurile deschise.
Tinerețea mă făcea să suport totul cu mult mai ușor…
La celălalt pol, iarna era friguroasă în draci.
De aceea îi montasem din timp, pe polița din dreapta o aerotermă de Renault 5 în 3 sau 4 trepte ( nu îmi mai amintesc ) care făcea o căldură infernală 🙂
Țin minte că afară erau -15 grade, iar eu conduceam în maieu 🙂
Atunci când mă vedeau, toți participanții la trafic își dădeau coate cu pasagerii din dreapta lor 🙂
Eram un șoc pt.toți…
Oamenii mă credeau nebun, iar eu îmi vedeam amuzat de drumul meu 🙂
Eram atât de mândru de nu-mi mai încăpeam în pene.
Trecuseră deja câțiva ani de la evenimentele din “89, iar bătrâna Dacie încă era mândria oricărui român sărac 🙂
Chiar îmi este dor de firava mea mașină și de acele vremuri ale tinereții.
A fost o continuă aventură plină de surprize și adrenalină
Dacă ar fi avut gură să vorbească, ar fi putut scrie multe cărț:)”

AMINTIRI DESPRE COPILARIE…Anii 80″.

De când mă știu, duminica a fost o zi sfântă, Ziua Fotbalului.
Nu exista să lipsească cineva de la fotbalul de duminică, chiar și bonlav de-ar fi fost.
Mort, copt eram acolo.
Duminica era unica noastră zi cu adevărat liberă, era pata de culoare ce umbrea totul cu voioșie, făcându-ne să ne simțim liberi pt.câteva ore, în curtea gri a comunismului.
M-am născut lângă Stadionul Dinamo.
Eram nelipsit de la meciurile de acasa, unde mergeam de cele mai multe ori alături prietenii copilăriei sau de sora mea mai mică și de tatăl meu.
Acolo era locul nostru de joacă din totdeauna, acolo era derdelușul nostru, acolo ne făceam veacul și vara și iarna.
Cunoșteam toate cotloanele și toate locurile pe unde puteam intra și pe unde ne puteam ascunde.

Iarna, de exemplu, la fotbal veneam cu toții cu o jumătate de oră mai devreme, adică la 7,30 pt.a curăța terenul de ghiață, de zăpadă sau de apă și de abea mai apoi începeam să jucăm.
Eram că niște mici gospodari conștiincioși, care își pregăteau minuțos locul de muncă 🙂 .
Vara, de asemenea veneam mai devreme, pt.că de la 9 începea handbalul competiția.

În 82″, de la locul de muncă al tatălui meu ni s-a repartizat un apartament în zona cartierului Ghencea, la o stație de stadionul Steaua.

Casa am primit-o de abea după aproape 15 ani de la depunerea cererii depuse de tată . Fiind 3 copii, ne-au dat un apartament cu 4 camere, într-un bloc nou construit de comuniști.

Așa erau vremurile atunci. Când îți venea rândul pe lista de înscrieri de la servici, primeai casă de la Stat, nu ca acum, când pt.un credit la Prima Casă te îndatorezi timp de 30 de ani ca să cumperi o casă de la privați.

Așa am plecat din cartierul copilăriei mele, dar inima mi-a rămas tot timpul acolo.

Întotdeauna, după terminarea celor două ore de fotbal, prietenii copilăriei mele se retrăgeau rapid spre casele lor, iar eu, mi-o luam singurel ca un călător neobosit, pe jos înapoi spre casă.
Era în perioada când autobuzele circulau o săptămână cele cu soț, o săptămână cele fără 🙁 .
Cei tineri nu știu asta.
Așa erau vremurile atunci 🙁 .
Până acasă făceam cam în jur de 2 ore pe jos.
2 dus, 2 ore întors…Ghencea – stadion Dinamo….Dinamo- Ghencea.
Ăsta a fost traseul meu, ani la rândul, duminică de duminică și nu mi s-a părut niciodată un chin.

Eeee, eram și tânăr.
Nu conta că ploua, că ningea, că era furtună sau că era frig afară, eram nelipsiți de la ritualul nostru de duminică.
Nimic nu mă putea împiedica să ajung, nici măcar vremea urâtă.
Când iubești, nimic nu te împiedică, iar fotbalul era marea mea dragoste și printre puținele noastre bucurii ale acelor timpuri, când nu existau nici măcar în SF-uri, smart phon-uri sau tablete.
Azi, pe locul vechiului teren de handbal, pe care jucam…vis-avis de sala de gimnastică, în fața sălii de judo…s-a construit noua Sală Polivalentă Dinamo, dar amintirile noastre nu ni le poate îngropa nimeni. Ele nu vor muri decât odată cu noi.
Ața m-a tras tot timpul spre locurile copilăriei mele.

Doamne cât a mai spălat biata mama în toată copilăria, după mine 🙁 .

Îmi este tare dor ai mei și de toate lucrurile frumoase ce mi s-au întâmplat în viață.
Mi-e dor de toți cei dragi și de frumoasa mea copilăriei.

Cu siguranță că mulți dintre noi am fi putut ajunge mari, fiecare având diferite preocupări pline de talent. Majoritatea am rămas mici, deși am crescut destul de mari 🙂 . Mândria mea este faptul că mai toți colegii mei din Școala Generală, au devenit niște oameni integri, la locul lor, cu meserii și situații materiale foarte bune.

Cu Florin Prunea am fost coleg la Dinamo, la copii. Era cu un doi ani mai vechi în club decât mine şi tot cu doi ani mai mic.
Era un portar foarte talentat şi bun.
Eu veneam din cartier…și cu toate că nu aveam decât 12 ani, eram cel mai bun portar din zonă.
Deşi nu aveam tehnica necesară, aveam reflexe foarte bune, talent şi un curaj nebun. De mic am jucat în poartă alături şi împotriva unor băieți cu 8-10 ani mai mari ca mine şi o făceam cu succes şi mândrie, duminică de duminică.
Poate că și acest lucru a contat foarte mult, eu fiind deja călit de mic pt.acest frumos sport.
Într-o zi de vară a anului 1979, eram că de obicei pe stadionul Dinamo, în pauza unui meci.
Mă aflam pe terenul de zgură neagră din spatele vechii tabele de marcaj, construită din lemn, unde alături de nişte prieteni ne jucam cu mingea de plastic de 13 lei.
Nu oricine pe lumea asta poate deveni portar.
Trebuie să ai o mare doză de nebunie și un curaj pe măsură.
Puțini sunt cei ce pot plonja prin aer după o mingie, pe orice fel de teren. La un moment dat, a aparut lângă noi un bătrân, pe care ulterior am aflat că îl chema Jean David.
Am înțeles că și el fusese portar în tinerețe.
Nea Jean, așa îl știau toți. Dumnezeu să-l odihnească!
A cerut politicos mingea băieților şi mi-a aruncat-o, spunându-mi să o prind.
M-am conformat şi le-am prins pe toate cele 3-4 mingi aruncate stânga-dreapta. Mirat și uimit, m-a întrebat serios, arătându-mi spre terenul de joc : – Nu vrei să ajungi să joci şi tu ca aştia?
I-am răspuns pe loc, fără ezitare :
– Da, îmi doresc!
Mi-a zis să vin luni, în spate la Cabană, la terenul 2 de iarbă (acum Piți Varga) , vis-avis de sala secției de box, cu echipamentul în geantă, din care să nu îmi lipsească un treining, o pereche de teneși, ciorapi și chiloți de schimb, săpun și prosop.
Asta am şi făcut și după numai 6 luni, eram titularul echipei la grupa 1967- 1, a domnului profesor Gheorghe Timar.
Pentru mine, învățat să mă arunc de mic pe cimentul din curtea școlii, pe pământul bătătorit de pe maidanele pe care jucam sau pe zgura neagră din spatele tabelei de marcaj, când am dat de terenul de iarbă , a fost Rai-ul pe pământ…mă simțeam ca peștele în apă.
Zilnic făceam spectacol alături de Florin Prunea, care era titularul de drept al echipei 1968/ 1.
Ambele grupe fiind la același antrenor, între noi exista o mare rivalitate.
Dădeam tot ce aveam mai bun pe teren și, la cât de spectaculos și de bine apăram, nimeni nu putea crede că nu voi ajunge un foarte mare portar.
Dar viață mi-a demonstrat că nu întotdeauna cel mai bun ajunge și cel mai bine.
Datorită calităților, ambiției și talentului nostru, eu și Prunea eram într-o continuă bătălie pt.supremație.
Cine mă cunoaște de mic, știe că nu fabulez cu nimic.
În 1980 a apărut la club, un grăsuț ce vroia să joace ca portar.
Îl luam mai mereu deoparte şi îl învățam cum să prindă corect mingea.
E…acel băiețel plinuț și roșu în obraji, era de pe undeva din Nuci parcă…Băneasa…nu îmi mai amintesc cu exactitate.
Cu toate că nu era de loc talentat, era un copil extrem de ambițios, perseverent şi foarte,foarte muncitor.
După ani și ani, acel băiat, căruia nu-i dădea nimeni vre-o șansă la acea vreme, a ajuns portarul echipei Dinamo şi al Naționalei Române de fotbal.
Se numea Bogdan Stelea. Ghinioanele s-au ținut lanț de mine și m-au făcut să renunț mult prea devreme la prima mea dragoste, fotbalul.
Prima dată…într-un meci cu rivala noastră, grupa “68/ 1 , am intrat la blocaj pe linia de 16 metri, la un coleg care scăpase singur cu mine.
I-am luat mingia din picioare (nu mă duceam niciodată pe fentă), iar el, crezând că e mai rapid decât mine, a șutat puternic pe lângă mingia care era deja în brațele mele, nimerindu-mă fix în față, rupându-mi piramida nazală.
De atunci am rămas cu o urâtă deviație de sept și cu teama de a mai intra cu acel curaj nebun la adversar.
La ceva timp, ca să-mi pună capac, mi-am rupt și mâna, de parcă nu pățisem destule și am făcut și hepatită 🙁 .
Uite așa, călătoria mea spre marea performanță a luat sfârșit cu mult prea devreme iar drumurile noastre s-au despărțit. Băieții sau ținut în continuare de fotbal și au ajuns cine sunt.
Peste ani și ani, ne-am întâlnit (întâmplător) la intrarea restaurantului Nang Jing, din incinta hotelului Minerva, unde la acea vreme munceam ca agent de pază, iar ei veneau ca clienți 🙂 .
Asta-i viața.
Din păcate, nu întotdeauna ajungi cel mai sus…oricât de bun ai fi.
E vorba de multe…
E vorba şi de şansă și de împrejurări și de sănătate și de relațiile fiecăruia și tine și de cine, cum și cât se ocupă de tine…și nu în ultimul rând, de noroc 🙁 .
Sunt ferm convins că…dacă m-aș fi născut acum, în zilele noastre…și aş fi aparat ca atunci, cu siguranță aş fi ajuns un mare portar al țării…dar cum…atunci când DACĂ e folosit prea des, înseamnă că nu-i nimic. Asta e viața, nu m-am ales decât cu niște amintiri frumoase, de neuitat.
Suntem doar niște trecători prin viață, iar trecerea noastră prin ea e doar o misiune, pe care o îndeplinim cu bine, sau nu. Atât…și nimic mai mult.”

SYN

Regret puține lucruri…

Regret puține lucruri din toate greșelile trecutului…și asta numai pt. că la vremea respectivă priveam situațiile din cu totul alt unghi, având alte păreri și concepții diferite.
La momentul respectiv, au fost deciziile pe care le-am considerat cele mai potrivite.
Nu sunt un om dușmănos, îmbuibat cu ură.
Din această cauză, nu urăsc pe nimeni dintre cei ce mi-au făcut rău sau m-au făcut să sufăr.
În timp, rănile se vindecă cicatrizându-se.
Ceea ce ne-a durut cândva, cu timpul ajung doar niște banale și neplăcute amintiri.
Acum, după ani și ani, gândind la rece, nu ne mai înțelegem deciziile trecutului și nici nu mai suntem interesați să o facem.
Cine Dumnezeu să ne mai înțeleagă pe noi, oamenii?
Odată cu vârsta, senzația de ,,fluturi în stomac” ce altădată ne punea la pământ, umplându-ne de emoții, făcându-ne să tremurăm ca un câine speriat de bombe…a ajuns o necunoscută nedorită.
Sunt mulțumit cu viața mea și cu ce am.
În drumurile mele, am văzut și trăit multe, dar spre mândria mea, nimic nu m-a putut face să îmi schimb caracterul în rău.
Destui sunt cei ce au trecut ca niște umbre prin viața mea, puțini sunt cei cei mi-au rămas în suflet.
Amintirile ne vor leaga tot timpul de oameni, de lucruri și de locuri.
O parte din inima mea am dat-o tuturor celor pe care îi iubesc și îi respect.
Restul s-au evaporat din sufletul meu.
Îi cunosc parcă prin ceață, iar multora dintre ei le-am și uitat de mult numele.

Mamă…

Mamă, în sufletul meu vei fi mereu vie.
Dacă viața ar fi depins de dragoste, ai fi trăit veșnic 🙁 .

Demult…

S-a întâmplat, într-o zi, demult, a tinereților mele!
O Ea, nu vreau să îi dezvălui numele, pt.că soția mea are multe prietene cu nume asemănător, mi-a sugerat, chipurile pt.a ne cunoaște mai bine, să mergem la sfârșit de săptămână la un club de fițe, situat într-o zonă destul de discretă și scumpă.
Zis și făcut!
Și cum afară era urât, mi-am aranjat rapid treburile peste tot și i-am acceptat bucuros propunerea.
Ajuns la locația respectivă, nefiind un obișnuit al cluburilor de fițe, am intrat sfios înăuntru.
Chiar în stânga noastră, la o masă vecină, stăteau doi băieți și o Ea, măruntă și grasă ca o purcică în miniatură.
Mai mult ca sigur era prietena unuia dintre ei, pt.că respectivul o ținea tacticos și fascinat de mână, ascultându-i fermecat discursul.
Micuța făptură, strident machiată, arăta de parcă toate culorile vii ale lumii își dăduseră întâlnire pe chipul ei umflat și palid.
Semăna cu o sorcovă din vremea copilăriei mele 🙂
Dându-și continuu ochii peste cap, vorbea mierlos, din vârful buzelor ei subțiri, pe care și le țuguia prefăcut, de ajunsese-m să-mi imaginez că o văd pe coana Chirița din piesa lui Vasile Alecsandi 🙂 .
Privind-o discret, nu mă puteam abține să nu zâmbesc continuu tâmp, împotriva voinței mele, fapt care mi-a atras un gest de mică gelozie din partea partenerei mele ocazionale.
Mai mult decât mirat, aveam senzația că vizionez ca prin vis, o comedie bufă ieftină.
Pe cei din dreapta, datorită discreției lor nici nu i-am remarcat, pe cei din spatele nostru nici atât.
Apariția spectaculoasă unei ,,piți” veritabile, al cărui aspect bombastic provocator, nu putea trece neobservată, mi-a distratras total atenția de la cei trei, lăsâdu-mă cu gura căscată.
Muzica și zgomotul începuse să încingă atmosfera din interior, iar eu, deși eram cu altcineva la masă, pur și simplu nu îmi mai puteam dezlipi privirile de pe frumoasa super-tunata, nou venită…fapt care mi-a iritat vizibil partenera.
În acea noapte, în acel local, ea era Centrul și punctul de atracție al Universului.
Și cum vorba aia, femeia are o coastă de drac și un ochi la spate, respectiva mi-a remarcat privirea, aruncându-mi instant un fulger sfidătoar, privindu-mă de sus, cu aroganță de mare divă.
Doar mă aflam în casa, pe teritoriul și în habitatul ei, unde probil era stăpână absolută.
Umilit de insistența prostească a privirilor mele, conștient de faptul că nu mă puteam controla să nu o privesc, am decis pe loc să plec.
Mi-am plătit rapid nota, mi-am luat de mână partenera, de parcă cu teama de a nu mi-o fura cineva…și am părăsit rușinat localul, zâmbindu-mi totodată fericit în gând, pt.ocazia de a rămâne singur cu ea.
Ne-am luat pt.puțin timp cu vântul în piept până la mașină, unde ne-au trebuit vre-o 5 minute să ne oprim din tremurat.
Afară erau cel puțin – 15 grade Celsius, iar vântul amplifica și mai tare frigul, făcând să îți înghețe sângele în vene!
După câteva mângâieri și săruturi timide dar tandre, am pornit încordat spre casă, nimerind la căldura unui hotel din apropiere, pe care datorită partenerei mele nesătule de iubire, nu l-am mai putut părăsi decât epuizat, tocmai spre dimineață.
Orbit de strălucirea soarelui și de toată acea descărcare, am plecat fericit spre casă, bucuros de noaptea ce tocmai a trecut.

Pamflet. Pe maluri dâmbovițene…

Pe maluri dâmbovițene…
Frumusețea iluzorie a unei nopți pierdute.

Un idiot își înjura furios consoarta, mireasa a fost furată și dusă la un club de fițe de către prietenii mirelui, nuntașii s-au ridicat să o caute ( la rugămintea expresă a lui ginerică ), doi taximetriști burtoși au tăbărât pe un uber în parcarea din fața salonului, patrula poliției s-a întors cu spatele pt.aș putea savura în liniște cafeaua, un câine jegărit…face pe lupul alfa, lătrând răgușit și plin de nervi la Luna plină, supermarket-urile s-au închis, autobuzele nu mai circulă, tramvaiele sau retras la depouri.
Orașul pare a fi pustiu, doar Centrul Vechi colcăie de petrecăreți, mari amatori de distracție nocturnă.
Prin cluburi, clientele false, deși nu au o chiflă în burtă și doi lei în poșetă, sunt mult mai frumoase decât cele adevărate.
La vederea pantofului, ginerică și-a plătit bosumflat recuperarea miresei, nuntașii s-au îmbătat turtă și chiuie de zor.
Petrecerea i-a relaxat pe toți.
Lăutarii i-au lăsat pe mulți fără banii de dar 😞 .
Noaptea a trecut, poliția și-a făcut datoria, veghind vigilentă la somnul liniștit al cetățenilor.
Orașul se dezmorțește.
O nouă zi ne va aduce soarele deasupra capului.

Nimic nu-i mai plăcut, după o noapte de excese, decât un somn bun, liniștitor.
Mai întâi ne vom duce la culcare, după care unii din noi vor reânvia, pt.a trăi o altă zi .
Este un privilegiu de care mulți nu se mai bucură de mult 🙁 .

Ps.
Acesta este un pamflet nereușit 😞 .

SYN

La muncă. O seară ca oricare alta….

La muncă.
O seară ca oricare alta.

Un idiot cu impresii de zmardoi, buhăit de aburii alcoolului, țipa cât îl ţineau bojocii la o fată surdă de băutură, parcă din dorinţa de aş face curaj.
Fără să să vreau, i-am aruncat o privire înveninată, plină de ură, combinată cu puțin dispreţ şi multă silă.
Supărat că l-am întreupt cu privirea din vocalize, ca drept răsplată, din partea ciumecului am primit următoarele cuvinte, aruncate gratuit în eter :
– La mintea body-guard-ului ăsta, m-ar bate pe loc, fără regrete!
Ciudat, foarte ciudat!
Ce om deștept, mi-am zis, a vorbit de parcă mi-ar fi citit gândurile 🙂 .

Ce ți-e și cu tinerii din ziua de azi.
Eram total de acord cu el, dar nu am putut face nimic altceva decât să-i răspund zâmbitor :
– Prietene, din păcate nu-ți pot susține gândurile până la cap, pt.că eşti ocrotit prin lege!

Poveste adevărată. Continuarea…

Cu toate că nu era de neînvins pe brațe, Horațiu combina foarte bine brațele (din karate și wu shu) cu tehnicile de picioare, iar asta îl făcea invincibil.
Așa cum nu am văzut oameni (mă refer la boxeori), mai puternici pe brațe, mai rezistenți la lovituri și mai explozivi decât Fane Dediu, garda de corp lui Gigi Becali, la fel nu am văzut nici oameni mai tehnici pe loviturile de picioare, ca acest Horațiu, cu care ulterior am devenit prieten. Cu toate că nu avea decât 70 kg, până la 100…nu avea adversar.
Și eu am avut vărful meu de formă (cine mă cunoaște de mult știe că nu mă laud, nu mint și nu exagerez cu nimic), dar niciodată nu m-am putut ridică la valoarea lui Hora. Un tip senzațional de elegant și inteligent în luptă dar în acelaș timp, viclean ca o vulpe bătrână.
De-a rândul vieții am avut foarte multe accidentări și…cu toată voința, nu mi-am mai putut reveni niciodată la forma mea maximă. Uneori mă gândesc că poate și stresul grijilor cotidiene m-a dat foarte mult înapoi 🙁
În altă ordine de idei, odată cu vârsta (lucru firesc de altfel), am ajuns să nu mai pot face multe lucruri, cândva lejere mie. Sfoara, șpagatul, lotusul și fluturașul, au rămas doar niște lucruri uitate în coșul cu amintiri al tinereții mele. Mai mult decât atât, mi-am pierdut și reflexele și viteza și explozia și rezistența de altă dată…așa că m-am consolat (deși încă nu mă pot împăca cu gândul că nu mai pot).
Nici măcar la fotbal nu mai merge ca în tinerețe, când puteam apăra excelent și puteam juca lejer pe orice post. Loveam mingea din orice poziție, la fel de bine cu ambele picioare, alergam foarte mult și driblam rapid în viteză.

Da’ până la urmă, nimic nu mai e că înainte. Timpul a trecut și viața mi-a mai scos în cale un alt fenomen al Artelor Marțiale chinezești, care mi-a rămas adânc întipărit în memorie…

Unicul și senzaționalul Gombos Attila de la Târgu Mureș.

Poveste adevărată…

Se întâmpla prin “89, cu un an înainte de Revoluție….
Pe vremea aia făceam karate.
Aveam un prieten cu vre-o doi ani mai mult ca mine care făcuse și el și care era fascinat de mine.
Adevărul e că eram obsedat de antrenamente. Făceam în jur de 5 ore zilnic. 3 dimineata și 2 seara.
Mobilitate, tehnică și forță calistenică (cu greutatea corpului : flotări, tracțiuni, abdomene, genoflexiuni etc.)
Era și normal să fiu rapid, mobil și exploziv, pt.că repetam foarte mult.
Într-o zi, prietenul meu mai mare care lucra ca electrician nu știu pe unde, a venit la mine și mi-a spus foarte șocat că a fost acasă la un coleg de al lui de servici, care era mai mare ca el…și că a făcut un antrenament cu băiatul acestuia.
Era mut de uimire, mi-a zis să nu mă supăr, dar eu sunt pistol cu apă pe lângă ăla.
Bine’nțeles, nu mi-a căzut deloc bine, mai ales că mi-a spus că făcea Wu Shu, nu karate.
La acea vreme, din cauza siropoaselor filme cu artele marțiale chinezești, nu pot spune că aveam o părere foarte bună despre ele. Poate că și din cauza ,,umflaturilor” din scenele de luptă, adevărate SF-uri pt.copii retardați, cu tot felul de artificii trase de păr.
Foarte mândru și încrezător, l-am rugat să îmi facă o întâlnire cu el, pt.un șparing.
După vre-o săptămână mi-a spus că a aranjat întâlnirea.
Așa că în ziua programănii, am mers împreună cu prietenul meu, acasă la colegului lui mai mare pt.a mă lupta cu fiul acestuia.
Țin minte că stătea pe undeva prin Ozana, pe partea dreaptă, după Sălăjean.
Ajuns acolo, am făcut cunoștință cu cel pt.care străbătusem tot Bucureștiul de la un capăt la celălalt. Plecasem tocmai din Ghencea pt.a lupta cu respectivul.
Când l-am văzut, am zis că tovarășu’ meu a făcut mișto de mine.
Remy, așa s-a recomandat, era un blonduț cu ochi albaștri țin minte, înăltuț, puțin cam pricăjit, cu umerii ușor aduși în față. Un băiat foarte respectuos, pot spune chiar umil.
Ne-a rugat să îl așteptăm câteva clipe ca să ia cheia de la apartamentul unde avea el sala. Nu știu care era combinația cu acel apartament, dar din spusele lui, ăla era locul unde se antrena, împreună cu câțiva prieteni te-ai lui.
Ajuns acolo ne-am ,,încălzit” puțin și ne-am apucat de luptă.
A fost una dintre cele mai rușinoase experiențe din viața mea.
Nici nu mișcam bine brațul și eram lovit aproape instantaneu, nici nu încercam bine să mișc piciorul și eram la fel de rapid taxat 🙁
Nu a durat mult și după câteva încercări, am ajuns să îmi fie frică să mai schițez vreun gest.
Cum mișcam, eram lovit rapid, fără a putea avea reacție.
Un lucru era cert : tipul îmi era net superior la toate capitolele.
M-am oprit umilit, abandonând lupta.
Am mai rămas puțin pe acolo, timp în care Remy (care încă nu se încălzise) a început să o facă. Am rămas prost. Avea o mobilitate ieșită din comun, ca de yoghin.
Am plecat șocat acasă, alături de prietenul meu, amărât și supărat, gândindu-mă la acea umilință trăită.
Judecând puțin la rece, am revenit la gânduri mai bune.
În adolescență, am avut câțiva prieteni care făceau box, de la care am învățat să dau drumul la brațe.
Cu timpul, îmi făcusem și ochi și viteză și explozie.

Picioarele le aveam din karate, brațele din box…dar ăsta….m-a rupt, nu m-a spart.
Foarte bun, foarte talentat.
După ani și ani, am auzit că s-a lăsat de mult de Wu Shu.
Nu știu de ce, oricum…păcat că nu s-a mai ținut, ar fi putut ajunge foarte mare, cel puțin în țară. Prin “93 -” 94, i-am întâlnit pe Horațiu Bâleanu și pe Zmărăndescu, care pe atunci, încă nu era deloc cunoscut. După o luptă cu Horațiu (amintindu-mi și de rușinea cu Remy), m-am hotărât să las shotokan-ul și să mă apuc rapid de Sanda – Wu Shu. La scurt timp am devenit vicecampion național.

Regrete…

De cele mai multe ori, numai atunci când pierzi pe cineva drag, îți dai seama de adevărata lui valoare.
Regreți….și toate clipele petrecute împreună, ți se par dintr-odată prea puține față de cât ar fi meritat acel om .
Suferi la gândul că nu i-ai vorbit și nu l-ai ascultat suficient de mult, atunci când poate ar fi trebuit să o faci.
Nu ai să îți poți ierta niciodată asta.
Întotdeauna e prea târziu, pt.că timpul nu așteaptă și nu iartă pe nimeni, iar viața merge fără milă, numai înainte.