Când eram puști…

Când eram puști, îmi era urât să mănânc singur și de multe ori luam câte un copil de pe stradă, pe care îl vedeam mai amărât, ca să mănânce cu mine.
Nu eram bogați, dar mâncarea nu ne-a lipsit niciodată.
Buna mea mamă era o foarte bună gospodină și foarte inventivă în bucătărie.
Dintr-un pui ne făcea trei feluri de mâncare…și o supică și niște șnițele și un ostropel sau o mâncărică ceva.
Din puținul pe care îl avea, făcea minuni.
Biata mama mă întreba tot timpul mirată :
– Cine e maică băiatul? … iar eu îi dădeam mereu același răspuns mincinos :
– E un prieten de-al meu.
Nu îmi spunea nimic, deși simțea că nu-i așa.
Se bucura că mâncam.
Era o pomană.
Așa a fost crescută și ea de către bunica, așa sunt și eu.
Am ajutat tot timpul oamenii cum am putut, fără un interes anume.
Poate că de aia mi-a ajutat Dumnezeu.
Am câte nici nu visam.
Din păcate, calitatea oamenilor ne îndepărtează de ei și răutățile lor ne înfrânează tuturor dorința de a mai face bine 🙁 .

Lasă un răspuns