Scrisă în 2015…

Ceva…fără prea multă rimă, scrisă acum fix 4 ani.

Era o vreme…
Nu demult
Când ne priveai pe toți râzând.
Deși nimic nu-i veșnic
Și totu-i trecător,
Tu ne zâmbeai ades
Acid și sfidător.
Cu timpul nu-i de glumă,
Căci trece repejor
Şi chiar de nu-ți doreşti,
Nu îți va fi ușor,
De Ziua Judecății nu poți să te ferești.
De tot răul făcut,
Nu vei scăpa ușor,
Căci firma ți-a căzut,
De ea îți va fi dor.
Vegheai mereu de sus,
Precum un Dumnezeu
Și nu-ți imaginai
Să cazi din locul tău.
E greu să-i poți privi de jos
În ochi, pe cei de rând,
Dar roata se întoarce
Și-ajungi iar pe pământ.
Poți numai să visezi,
La luxul ce-ai avut
Și să te consolezi
Cu tot ce-ai petrecut.
Speranțele-s deşarte…
Minciuni în miez de noapte…
Detenția nu-ți place,
Orgoliul nu te lasă,
Nici gura nu-ți mai tace
Și te gândești acasă.
Te panichezi de moarte
Și vrei în libertate,
Ne strigi că eşti bonlavă,
Plângând ca o miloagă,
Că ai copii acasă, un soț și-o mamă dragă.
Te-ntreb,
aşa în doară…
– Când tu aveai putere
Și furai milioane,
Ştiai că ai copii și eşti bonlavă tare?

Monicăi Iacob Ritzzi

Lasă un răspuns