E bine…

E bine să ierți…dar să nu uiți, să spui doar atât cât trebuie, să taci și să nu vorbești decât când ai ce spune.

Like & Share:

AMINTIRI DESPRE COPILARIE…Anii 80″.

De când mă știu, duminica a fost o zi sfântă, Ziua Fotbalului.
Nu exista să lipsească cineva de la fotbalul de duminică, chiar și bonlav de-ar fi fost.
Mort, copt eram acolo.
Duminica era unica noastră zi cu adevărat liberă, era pata de culoare ce umbrea totul cu voioșie, făcându-ne să ne simțim liberi pt.câteva ore, în curtea gri a comunismului.
M-am născut lângă Stadionul Dinamo.
Eram nelipsit de la meciurile de acasa, unde mergeam de cele mai multe ori alături prietenii copilăriei sau de sora mea mai mică și de tatăl meu.
Acolo era locul nostru de joacă din totdeauna, acolo era derdelușul nostru, acolo ne făceam veacul și vara și iarna.
Cunoșteam toate cotloanele și toate locurile pe unde puteam intra și pe unde ne puteam ascunde.

Iarna, de exemplu, la fotbal veneam cu toții cu o jumătate de oră mai devreme, adică la 7,30 pt.a curăța terenul de ghiață, de zăpadă sau de apă și de abea mai apoi începeam să jucăm.
Eram că niște mici gospodari conștiincioși, care își pregăteau minuțos locul de muncă 🙂 .
Vara, de asemenea veneam mai devreme, pt.că de la 9 începea handbalul competiția.

În 82″, de la locul de muncă al tatălui meu ni s-a repartizat un apartament în zona cartierului Ghencea, la o stație de stadionul Steaua.

Casa am primit-o de abea după aproape 15 ani de la depunerea cererii depuse de tată . Fiind 3 copii, ne-au dat un apartament cu 4 camere, într-un bloc nou construit de comuniști.

Așa erau vremurile atunci. Când îți venea rândul pe lista de înscrieri de la servici, primeai casă de la Stat, nu ca acum, când pt.un credit la Prima Casă te îndatorezi timp de 30 de ani ca să cumperi o casă de la privați.

Așa am plecat din cartierul copilăriei mele, dar inima mi-a rămas tot timpul acolo.

Întotdeauna, după terminarea celor două ore de fotbal, prietenii copilăriei mele se retrăgeau rapid spre casele lor, iar eu, mi-o luam singurel ca un călător neobosit, pe jos înapoi spre casă.
Era în perioada când autobuzele circulau o săptămână cele cu soț, o săptămână cele fără 🙁 .
Cei tineri nu știu asta.
Așa erau vremurile atunci 🙁 .
Până acasă făceam cam în jur de 2 ore pe jos.
2 dus, 2 ore întors…Ghencea – stadion Dinamo….Dinamo- Ghencea.
Ăsta a fost traseul meu, ani la rândul, duminică de duminică și nu mi s-a părut niciodată un chin.

Eeee, eram și tânăr.
Nu conta că ploua, că ningea, că era furtună sau că era frig afară, eram nelipsiți de la ritualul nostru de duminică.
Nimic nu mă putea împiedica să ajung, nici măcar vremea urâtă.
Când iubești, nimic nu te împiedică, iar fotbalul era marea mea dragoste și printre puținele noastre bucurii ale acelor timpuri, când nu existau nici măcar în SF-uri, smart phon-uri sau tablete.
Azi, pe locul vechiului teren de handbal, pe care jucam…vis-avis de sala de gimnastică, în fața sălii de judo…s-a construit noua Sală Polivalentă Dinamo, dar amintirile noastre nu ni le poate îngropa nimeni. Ele nu vor muri decât odată cu noi.
Ața m-a tras tot timpul spre locurile copilăriei mele.

Doamne cât a mai spălat biata mama în toată copilăria, după mine 🙁 .

Îmi este tare dor ai mei și de toate lucrurile frumoase ce mi s-au întâmplat în viață.
Mi-e dor de toți cei dragi și de frumoasa mea copilăriei.

Cu siguranță că mulți dintre noi am fi putut ajunge mari, fiecare având diferite preocupări pline de talent. Majoritatea am rămas mici, deși am crescut destul de mari 🙂 . Mândria mea este faptul că mai toți colegii mei din Școala Generală, au devenit niște oameni integri, la locul lor, cu meserii și situații materiale foarte bune.

Cu Florin Prunea am fost coleg la Dinamo, la copii. Era cu un doi ani mai vechi în club decât mine şi tot cu doi ani mai mic.
Era un portar foarte talentat şi bun.
Eu veneam din cartier…și cu toate că nu aveam decât 12 ani, eram cel mai bun portar din zonă.
Deşi nu aveam tehnica necesară, aveam reflexe foarte bune, talent şi un curaj nebun. De mic am jucat în poartă alături şi împotriva unor băieți cu 8-10 ani mai mari ca mine şi o făceam cu succes şi mândrie, duminică de duminică.
Poate că și acest lucru a contat foarte mult, eu fiind deja călit de mic pt.acest frumos sport.
Într-o zi de vară a anului 1979, eram că de obicei pe stadionul Dinamo, în pauza unui meci.
Mă aflam pe terenul de zgură neagră din spatele vechii tabele de marcaj, construită din lemn, unde alături de nişte prieteni ne jucam cu mingea de plastic de 13 lei.
Nu oricine pe lumea asta poate deveni portar.
Trebuie să ai o mare doză de nebunie și un curaj pe măsură.
Puțini sunt cei ce pot plonja prin aer după o mingie, pe orice fel de teren. La un moment dat, a aparut lângă noi un bătrân, pe care ulterior am aflat că îl chema Jean David.
Am înțeles că și el fusese portar în tinerețe.
Nea Jean, așa îl știau toți. Dumnezeu să-l odihnească!
A cerut politicos mingea băieților şi mi-a aruncat-o, spunându-mi să o prind.
M-am conformat şi le-am prins pe toate cele 3-4 mingi aruncate stânga-dreapta. Mirat și uimit, m-a întrebat serios, arătându-mi spre terenul de joc : – Nu vrei să ajungi să joci şi tu ca aştia?
I-am răspuns pe loc, fără ezitare :
– Da, îmi doresc!
Mi-a zis să vin luni, în spate la Cabană, la terenul 2 de iarbă (acum Piți Varga) , vis-avis de sala secției de box, cu echipamentul în geantă, din care să nu îmi lipsească un treining, o pereche de teneși, ciorapi și chiloți de schimb, săpun și prosop.
Asta am şi făcut și după numai 6 luni, eram titularul echipei la grupa 1967- 1, a domnului profesor Gheorghe Timar.
Pentru mine, învățat să mă arunc de mic pe cimentul din curtea școlii, pe pământul bătătorit de pe maidanele pe care jucam sau pe zgura neagră din spatele tabelei de marcaj, când am dat de terenul de iarbă , a fost Rai-ul pe pământ…mă simțeam ca peștele în apă.
Zilnic făceam spectacol alături de Florin Prunea, care era titularul de drept al echipei 1968/ 1.
Ambele grupe fiind la același antrenor, între noi exista o mare rivalitate.
Dădeam tot ce aveam mai bun pe teren și, la cât de spectaculos și de bine apăram, nimeni nu putea crede că nu voi ajunge un foarte mare portar.
Dar viață mi-a demonstrat că nu întotdeauna cel mai bun ajunge și cel mai bine.
Datorită calităților, ambiției și talentului nostru, eu și Prunea eram într-o continuă bătălie pt.supremație.
Cine mă cunoaște de mic, știe că nu fabulez cu nimic.
În 1980 a apărut la club, un grăsuț ce vroia să joace ca portar.
Îl luam mai mereu deoparte şi îl învățam cum să prindă corect mingea.
E…acel băiețel plinuț și roșu în obraji, era de pe undeva din Nuci parcă…Băneasa…nu îmi mai amintesc cu exactitate.
Cu toate că nu era de loc talentat, era un copil extrem de ambițios, perseverent şi foarte,foarte muncitor.
După ani și ani, acel băiat, căruia nu-i dădea nimeni vre-o șansă la acea vreme, a ajuns portarul echipei Dinamo şi al Naționalei Române de fotbal.
Se numea Bogdan Stelea. Ghinioanele s-au ținut lanț de mine și m-au făcut să renunț mult prea devreme la prima mea dragoste, fotbalul.
Prima dată…într-un meci cu rivala noastră, grupa „68/ 1 , am intrat la blocaj pe linia de 16 metri, la un coleg care scăpase singur cu mine.
I-am luat mingia din picioare (nu mă duceam niciodată pe fentă), iar el, crezând că e mai rapid decât mine, a șutat puternic pe lângă mingia care era deja în brațele mele, nimerindu-mă fix în față, rupându-mi piramida nazală.
De atunci am rămas cu o urâtă deviație de sept și cu teama de a mai intra cu acel curaj nebun la adversar.
La ceva timp, ca să-mi pună capac, mi-am rupt și mâna, de parcă nu pățisem destule și am făcut și hepatită 🙁 .
Uite așa, călătoria mea spre marea performanță a luat sfârșit cu mult prea devreme iar drumurile noastre s-au despărțit. Băieții sau ținut în continuare de fotbal și au ajuns cine sunt.
Peste ani și ani, ne-am întâlnit (întâmplător) la intrarea restaurantului Nang Jing, din incinta hotelului Minerva, unde la acea vreme munceam ca agent de pază, iar ei veneau ca clienți 🙂 .
Asta-i viața.
Din păcate, nu întotdeauna ajungi cel mai sus…oricât de bun ai fi.
E vorba de multe…
E vorba şi de şansă și de împrejurări și de sănătate și de relațiile fiecăruia și tine și de cine, cum și cât se ocupă de tine…și nu în ultimul rând, de noroc 🙁 .
Sunt ferm convins că…dacă m-aș fi născut acum, în zilele noastre…și aş fi aparat ca atunci, cu siguranță aş fi ajuns un mare portar al țării…dar cum…atunci când DACĂ e folosit prea des, înseamnă că nu-i nimic. Asta e viața, nu m-am ales decât cu niște amintiri frumoase, de neuitat.
Suntem doar niște trecători prin viață, iar trecerea noastră prin ea e doar o misiune, pe care o îndeplinim cu bine, sau nu. Atât…și nimic mai mult.”

SYN

Like & Share:

Niciodată să nu te crezi mai mare decât ești…

Niciodată să nu te crezi mai mare decât eşti.
Oricât de sus ai ajunge, nu poți atinge chiar orice.

Like & Share:

Nu e o crimă…

Nu e o crimă să îți omori timpul.

Like & Share:

Dragostea și speranța…

Dragostea și speranța mor odată cu omul…
Copii sunt cei ce uneori le întăresc…
Greutățile şi necazurile te apropie uneori mai mult, unul de celălalt, decât o poate face bucuria, care e tot timpul scurtă…
Neobositul Diavol, te pune din greu la încercare….
Să nu renunți niciodată la visele tale fiindcă întotdeauna Dumnezeu îşi va întoarce privirea şi către tine…
Nu trebuie decât să ai răbdare, credință şi speranță.

Like & Share:

Fiecare are…

Fiecare are mai mult din ce şi-a dorit şi mai puțin din ce n-ar fi vrut să aibă.

Like & Share:

Într-o inimă rănită…

Într-o inimă rănită, ura este cea care ia mai tot timpul locul dragostei.

Like & Share:

Curajul…

Curajul este puterea ați masca frica.

Like & Share:

Fără ajutorul lui Dumnezeu…

Fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu poate vedea vre-o minune.

Like & Share:

Dacă te îmbeți cu apă rece…

Dacă te îmbeți tot timpul cu apă rece, chiar crezi că alcoolul te poate trezi vreodată la realitate ?!?

Like & Share: